cîntec de trecut vremea de Florin Iaru (propus de Ana-Maria Cristea)

Era o mare neagră - ah - neagă mai era
şi-o insulă sărată acolo tra la la...
Mi se umflase pieptul, cu dor sărind din coaste
şi sternul drept tăia-o în valuri foarte vaste...
Era o mare neagră şi-un raliu-afurisit;
se clătinau pereţii cu vesel clinchenit.
Tot capul se-ntrecuse pe sine încît mintea
plutea în grota neagră ca un barcaz de chit -
o literă de fosfor în frazele-vapoare.
Era o mare neagră.
Ah, mama ei de mare!
Pe întuneric viaţa se despuia mai tare
şi-afurisita-ailaltă încet-încet cînta
şi inima în mine înmănuşat pompá.
Hai, inimă! împinge atom după atom
prin tromba transformată cînd tubă cînd trombon
într-o femeie neagră şi-o mare despicată
mişcînd corăbii, zbaturi de moarte nemişcată,
însîngerînd nisipul cu trupul meu adus
de flux, pe întuneric, spre insula de sus.
Femeia - pe-ntuneric - cînta strivindu-şi gura:
- Hai să ieşim ca iarba, să înverzim natura,
nebune diamanturi şi ne-azvîrlim în deşt
şi pe alergătorii grăbiţi - să-i dăm la peşti!
Dar pompa inimoasă - ah - cum se balansa
şi marea moartă poartă de nemişcat era
cînd insula sărată, bătută de caleşti
urca la cer grăbită.
S-au şters de zaţuri ceşti
şi marea tra la la la m-a dus m-a dus la ea.